Paroles...

"Voilà mon destin te parler, te parler comme la première fois,
Encore des mots.. toujours des mots.. les mêmes mots..
Comme j'aimerais que tu me comprennes
Rien que des mots."

Da, cuvintele..arme albe- prea mult ignorate sau prea mult bagate in seama. Doar cuvinte, dar cu ele incercam sa ne exprimam sentimentele. Incercam sa mintim (frumos sau nu), sa cantam sau sa plangem iubirile de mult uitate. Vorbim mult, dar nu comunicam aproape deloc.

Nu sunt sigra inca de tema blogului meu, dar sper ca in cel mai scurt timp sa se contureze o anumita trasatura.

Azi ma simt albastra. Nu neagra, nu galbena, ci albastra. Sunt momente in care asociem trairile cu culori, sau cu feluri de mancare...la fel cum, cateodata, persoanele din jurul nostru nu sunt conforme cu numele lor..mi s-a intamplat de multe ori (de prea multe ori..) ca Octavian, de exemplu, sa aiba fata de Cosmin..sau de Albert..dar in nici un caz nu seamana cu Octavian. Asa ca, azi sunt albastra.

Probabil ca mi-e dor de ceva albastru...de un cer de primavara, undeva la cota 1400..sau poate de zilele de vara cand lenevesti pe un prosop langa Marea Neagra. Mi-e dor de mare...mi-e dor de agitatia ei, de sunetul pe care-l fac valurile langa mal. Mi-e dor de mirosul de mare...de indiferenta cu care te trateaza cei de langa tine (bine, mai putin cate un macho ce se umfla in pene ca un cocos si care e in stare sa faca orice, numai sa te invite la o manea si o bere pe tine, "papuse"..). Mi-e dor de pescarusi..de scoici si de "banane la zece mii". De senzatia pe care o ai in tren la Eforie, acolo unde calea ferata este exact langa apa...sau de "Trenul accelerat Bucuresti - Constanta pleaca in 5 minute de la linia 5"...

Mi-e dor sa citesc o carte..de fapt sa am timp sa termin cartea pe care am inceput-o. Mi-e dor de copilarie si de visinul din curte unde adormeam citind. Mi-e dor de bunici si de tatal meu. Apropos, cati dintre noi isi imbratiseaza parintii? Cati dintre noi isi aduc aminte sa ii mangaiem pe frunte si sa ne oprim cateva minute din fuga asta generala si sa ii privim cum au imbatranit? Cati dintre noi isi aduc aminte sa le multumeasca pentru ca exista, pentru ca existam si nu doar sa ii dojeneasca sau sa le ceara ceva? Probabil ca dupa ce ii pierdem incepem sa ii apreciem, sa ne dorim sa le mai vorbim, sa ne mai atraga atentia ca nu am strans robinetul de la bucatarie bine sau ca ne-am lasat hainele imprastiate prin toata casa...

Cuvinte...si cu toate astea, cand le legam unele de altele, exprimam ceva..orice...As vrea sa nu le mai folosim ca arme..sa le folosim ca flori..sa ne uitam si la cei de langa noi ( nu prea departe..aici la cateva birouri distanta, sau la cativa pasi)..si sa le multumim ca sunt ei. Sa le trasmitem ceva in cuvinte. Si mai apoi sa folosim si gesturile pentru a le arata ca si ei conteaza pentru noi.

Hai sa ne oprim cinci minute pe zi din ceea ce facem si sa ne uitam la cei de langa noi cu caldura sufletului, sa le zambim si sa le spunem ceva frumos. Atat...conteaza.

Pana data viitoare: aveti grija de voi!